love is an angel…

30 decembrie 2009

Unele persoane nu se schimba niciodata, la fel cum unele dorinte nu se implinesc niciodata…
Unele tristeti raman vesnic in suflet si unele intamplari nu se uita… si nu se iarta…
Unele drumuri sunt inchise de mult, cu baraje de ura pe care dragostea nu le poate narui, nici nu poate construi poduri peste ele… Chiar daca se spune ca dragostea cucereste orice… Sau se spune asa doar despre dragostea cea mare care, evident, nu este asta?
Uneori, nici ingerii nu iarta ca i-ai alungat, nu iarta pactul tau cu Satana, oricat l-ai regreta acum. I-ai murdarit aripile si le-ai ingreunat prea mult, ingerul asta n-o sa mai zboare niciodata… Cum te-ar putea ierta, cand acum e doar un om, ca atatia altii, si stii prea bine ca oamenii nu iarta?
Ca sa-l faci sa te ierte, trebuie sa-l readuci la statutul de inger, sa-ti cureti pacatul de pe aripile lui, sa-i readuci unicitatea si stralucirea, sa il faci sa te priveasca bland si sa te invaluie cu raze aurii atunci cand iti zambeste…
Atunci si numai atunci iti poti primi iertarea…

„Are you my angel, are you my guide?
Where is the answer, where is the light?
Are you my vengeance? Are you my pride?
Are you a stranger? Heaven decides…”

angle of perception

14 mai 2009

Poate-o sa plec, dar n-o sa-ti spun niciodata ramas bun,
Nu pot sa-ti spun,
Nu pot sa ma impac cu gandul ca nu ma sunt
Langa tine…
________________________________________________

Un inger… trist si cu ochi caprui… Sta tacut pe marginea patului si isi priveste varfurile aripilor, ramase golase…
Pentru el nu mai sunt cuvinte, doar taceri dureroase si distante si lipse… Si fulgi care plutesc in aer ca tristetile…
Se jucase cu el… Facuse perne din aripile lui si ajunsese sa i le arunce-n fata… Si plecase, il parasise… Fara cuvinte si fara regrete…
„Oamenii nu stiu sa iubeasca, stiu doar sa raneasca”, isi spunea el, ca sa dea glas gandurilor ce il chinuiau.
Statea pe marginea patului si se intreba unde-ar fi putut sa se duca, dar nu mai avea unde. In Cer nu se mai putea intoarce, nu mai avea aripi adevarate cu care sa zboare… Iar Raiul lui de pe pamant se naruise cu o usa trantita…
Si nu intelegea… Nu intelegea de ce…
Ar fi vrut sa nu fie inger, ca sa poata sa planga. Dar nu putea, ingerii nu plang. Doar li se innegresc ochii. Ai lui erau caprui ca frunzele de toamna…

black rose

22 martie 2009

„When you’re sad and no one knows it
I’ll send you black roses…”

the-black-rose1

Imi beam cafeaua ca in fiecare dimineata, batand cu degetele in birou versurile melodiei pe care o fredonam in gand. Nimic nu prevestea ca avea sa se intample ceva neobisnuit care sa-mi strice rutina. N-am auzit usa camerei deschizandu-se, doar te-am vazut aparand brusc, parca de nicaieri, fara sa spui niciun cuvant. Erai imbracata in negru, fardata puternic si aveai o mapa pe care o tineai strans in mana. Te-ai asezat firesc, fara efort, pe un scaun, de parca ai fi facut asta in fiecare dimineata. Ti-ai desfacut mapa, ai scos din ea o foaie de hartie si un pix negru si te-ai uitat fix la mine, parca asteptand ceva. Ochii mei cred ca au devenit stravezii, pierzandu-se in golul negru al ochilor tai.
N-am putut sa spun sau sa te intreb nimic, nici macar un banal, dar elementar „cine esti?” sau „ce cauti aici?”. Nimic. Doar patru ochi care se priveau insistent, parca intrebandu-se in tacere: „tu ai idee cine sunt eu?”. Am intredeschis de doua ori buzele, incercand sa rostesc fie si o singura silaba, dar nu am reusit decat sa oftez, dar nici macar oftatul meu nu a fost prea zgomotos.
Incepusem sa ma intreb, cu seriozitate, daca, nu cumva, esti surdomuta si m-as chinui degeaba sa iti spun ceva, tu neputand sa-mi auzi cuvintele… Stiam ca unii surdomuti sunt in stare sa citeasca de pe buze, dar incercam sa nu ma gandesc la buze… Ale mele, ale tale…
Ideea de a fi surdomuta mi se parea cu atat mai realista cu cat venisei cu pix si hartie. Imi desprinsesem cu greu ochii dintr-ai tai doar ca sa ma conving ca foaia din mana ta este, intr-adevar, alba, si ca nu a aparut scris niciun cuvant misterios de ultima data cand am verificat.
Sau, poate, pixul si foaia erau pentru mine si trebuia sa iti scriu eu ceva. Privirea imi devenise deja un tic-tac: ochi-foaie-ochi… Nehotarat si temator, simteam cum inima preia acelasi ritm, tot mai alert: ochi-foaie-ochi-mana… Nu stiu ce inger m-a impins de la spate sau ce demon mi-a pus piedica, stiu doar ca am smuls foaia din mana ta, aproape i-am rupt un colt pe care il tineai strans (pixul mi l-ai cedat de bunavoie), m-am asezat mai comod pe scaun si am inceput sa desenez.
Iti simteam privirea, bataile inimii, degetele care se chinuiau sa nu mai bata ritmic in marginea scaunului, pe toate astea le simteam, rezonau, cumva, in mine, chiar fara sa le vad…
Eram concentrat la desenul meu. Foaia se innegrea in ritmul inimii, lasand in urma nimic altceva decat forma gandurilor, esenta lor: cel mai frumos trandafir negru pe care am fost in stare sa-l desenez.
Ti-am intins foaia, m-am ridicat de la birou si, indreptandu-ma spre usa, ti-am spus, fara sa-mi pese daca ma auzi sau nu:
„Data viitoare sa aduci un pix rosu!”
Si am iesit.

praying

19 decembrie 2008

Doamne, ajuta-ma!…

Sunt pierdut, sunt stins,

in jurul meu ploua, dar eu sunt nins,

e frig in sufletul meu…

Ajuta-ma, Doamne!

In atata frig si ger,

trimite-mi un inger

sa-i smult din aripa o pana,

sa-mi scriu testamentul…